Asociaţia „Prietenii Şcolii de la Buneşti”

de la idei încolțite la tradiții creative

Cu cât viaţa în oraş devine mai sofisticată şi mai confortabilă, cu atât nevoia de simplitate devine mai mare. „Bucuriile esenţiale” rămân bucuriile primordiale. Atelierele de la Buneşti nu propun o alternativă la locuirea sedentară urbană, ci construiesc structuri care invită la un stagiu complementar de locuire minimală, ascetică, în mijlocul naturii. Sunt ateliere de arhitectură a adăposturilor, a minimului necesar. Simplitatea cultivată la Buneşti este un mod de viaţă. Curajul acestei simplități este radical diferit de confortul senzual al minimalismului modern.

zestrea care a hrănit proiectul

În 2008 a luat naştere proiectul unei aventuri educative şi culturale ce porneşte pe urmele unei istorii care se scrie mut, prin câteva toponime misterioase (Dobroneagul, Piscul lui Ţalapie, biserica Bohari, Poiana Grecilor).

Proiectul „Şcoala de la Buneşti” se apleacă peste un trecut străbătut de neamuri şi limbi diferite, de meşteri iscusiţi şi cărturari învăţaţi, pentru a-i aduce în prezent. De la arta ţărănească a dârjilor moşneni, la culele patrioţilor boieri de ţară, dintre care s-au ridicat şi Brătienii, până la rafinamentul zugravilor bizantini şi al meşterilor din tot Levantul, o lume de credinţe, idei şi sensibilităţi artistice îşi caută locul printr-o şcoală a marilor regăsiri.

Şcoala de la Buneşti evocă în primul rând unul din sensurile vechiului cuvânt grecesc schole – „timp liber”, şi mai departe eliberarea de timp, ieşirea din timp. A construi cu piatră, lemn şi pământ înseamnă a-ţi aminti de începuturi, de adăposturile societăţilor arhaice, în cele din urmă a recunoaşte Raiul. Construcţia este meşteşug iar meşteşugul ţine de revelaţie.

 

întâlniri prin care proiectul a prins trup

ARHITECTUL-UCENIC nu îşi propune să producă ceva nou, ci să înveţe. El „face ascultare” de materialul natural de construcţie. Este un apologet al materialului viu, în stare frustă, pe care îl pune la încercare, căruia îi descoperă energiile constructive pentru a se lăsa condus de ele în actul edificării. Șantierul are rol inițiatic. Șantierul este o școală vitruviană. În noaptea lungă a privegherii artelor şi arhitecturii, în inflaţia de eclectisme din beton armat, sticlă şi metal şi rusticisme din piatră, lemn şi pământ, creaţia finală a atelierelor de la Buneşti nu este casa, ci omul. Casa îl construiește pe om. Nu întâmplător, exerciţiul de arhitectură a fost cel care a adus împreună studenţi şi profesori.

cuiburi și drumuri care poartă proiectul mai departe

Cu pereţii ei firavi de frunze şi lumini, peste care se vede până departe, în Topliţa şi împrejur, poiana are darul de a închide în ea o puternică intimitate. Este locul potrivit pentru ca o mică lume, de sine stătătoare, să se nască. Pe parcursul celor 10 veri care au trecut, multe locuri s-au conturat în poiană: casa de pământ (dormitoarele studenților), trapeza cu bucătărie, umbrarul, beciul. Urmează alte asemenea locuri, care îşi aşteaptă numele: un amfiteatru, bibliotecă, ateliere şi, desigur, locuinţele profesorilor. Presărate în liziera pădurii – în care îşi vor face loc, domesticind-o, pomi fructiferi şi vreji de viţă de vie – casele se vor învecina atât prin apropiere, cât şi prin distanţă. Poiana e şi un loc cu deschidere la cer. Astfel încât toate casele vor avea cinci faţade, a cincea întoarsă în sus. Pentru că e important, în proiectul nostru, să se vadă frumos şi de sus, de unde, prin ochiul poienii, trec avioanele spre vest.

Locul acesta va arăta localnicilor că drumul către o viaţă mai bună nu trece printr-o industrializare devastatoare, printr-o exploatare haotică a resurselor naturale, prin tăierea pădurilor şi decopertarea luncilor în căutarea balastului. Scopul acestei faze experimentale nu este realizarea unei clădiri, ci realizarea experienţei în sine. Dar rezultatul acestei experienţe este de dorit să fie o clădire funcţională. Fiecare material de construcţie are de luat în posesie un loc al poienii, pe care să îl întruchipeze şi însufleţească, asemeni geniilor pădurii, stâncilor, izvoarelor. Nu ne grăbim să ştim deja în ce fel vor arăta toate acestea, suntem gata însă pentru acea asceză a formelor care poate fi practicată cu maximă pasiune.