Atelier Cosânzeana

de la idei încolțite la tradiții creative

Ideea de cusut pe un suport rigid a apărut în 2013, de mărțișor. Ilinca, fetița mea, era în primul an de grădiniță, avea puțin peste trei ani. Ne-am dorit să oferim mărțișoare făcute de noi femeilor din viața noastră, însă cum ei îi era greu să coasă pe material textil, mi-am amintit de jocurile din copilăria noastră – Învățăm să coasem frumos. Cu ajutorul surorii mele, care are un studio de design și arhitectură, am făcut vreo treizeci de bănuți din placaj perforat și în seara aceea ne-am jucat cu toții cu bănuții: i-am cusut și i-am colorat în toate felurile. Mărțișoarele au fost foarte bine primite, iar educatoarea a remarcat că așa, copiii ar putea învăța să coasă mai ușor. Povestea e lungă și m-a ținut trează câteva nopți, iar momentul în care am îndrăznit să mă gândesc că ea ar putea deveni noua mea viață a fost când am câștigat finanțarea la concursul de afaceri sociale Fabricat în Țara lui Andrei. Am deschis atelierul social de la Aninoasa și viața mea s-a schimbat cu totul: am renunțat la jobul de la birou pentru mașina care taie cu laser, șlefuitor, ac și ață. Simt că fiecare moment lucrat se vede și că fiecare minut contează.

zestrea care a hrănit proiectul

Am crescut până la 8 ani în Vulcana-Pandele, un sat de lângă Târgoviște. În serile de vară, dar mai ales pe timpul iernii, femeile de pe stradă coseau, tricotau, făceau preșuri la războiul de țesut. Prima amintire pe care o am despre cusut este ghemotocul de fire colorate al bunicii mele – un ghemotoc foarte mare de fire de bumbac rămase de la cusutul carpetelor. Să merg în camera oaspeților și să îmi extrag cele mai colorate fire era un sentiment magic. Am învățat să tricotez la 7 ani și eram fascinată de modelele de tricotat pulovere despre care vorbeau femeile când se adunau pe bancă, seara. Era cel mai plăcut moment al zilei când stăteam cu ele, ascultând ce vorbesc și văzând cum din gheme cresc și cresc tot felul de obiecte de îmbrăcăminte. De câte ori tricotez sau cos, simt că duc mai departe ceva început de mama, bunica, străbunica, stră-străbunica, stră-stră-străbunica. La ele, totul era de un firesc pe care încerc să îl regăsesc atunci când lucrez la proiectul meu.

întâlniri prin care proiectul a prins trup

Cred că numărul oamenilor care s-au lipit de ideea ta e modul cel mai bun de a-i măsura puterea. În momentele grele, de întrebări și îndoială, îmi amintesc câți oameni sunt prinși în noua poveste a Cosânzenei: femeile din familia mea, femeile care coseau pe bancă în serile din copilărie, fetița mea, sora mea, tata și restul familiei, toți oamenii din Fabricat în Țara lui Andrei, Loreta – autoarea identității vizuale –, oamenii din Aninoasa care mă ajută, Nicoleta – care are grijă de atelier, cusătorii, prietenii care mă ajută constant și necondiționat cu câte și mai câte. Și, nu în ultimul rând, oamenii care iau produsul în mână și zic: „Ce idee minunată!”

cuiburi și drumuri care poartă proiectul mai departe

Cuibul proiectului Cosânzeana se află în Vulcana-Pandele, unde am copilărit. De acolo a călătorit prin mine, ca să se întoarcă înapoi, mai aproape, în Aninoasa – unde crește, hrănit de visuri și de oameni.

Dorința mea cea mai mare este ca tot mai mulți copii să învețe să coasă cu un set Cosânzeana. Cusutul este totuna cu răbdarea pentru frumos. Copiii noștri vor avea mai multă nevoie decât noi să învețe răbdarea. Pentru că totul va fi posibil din ce în ce mai rapid pentru ei. Însă timpul are mersul lui, pe care nicio tehnologie nu îl poate grăbi. Îmi doresc să văd Cosânzeana în clase de școli și grădinițe, în mâini de mame și de copii.