Brâncuși, unul dintre cei mai „universali“ români, este artistul care, în secolul al XX-lea, a transformat complet arta modernă și perspectiva asupra sculpturii. A abandonat metodele de expresie clasice căutând „sensul real al lucrurilor”.
Întotdeauna a păstrat cu sine filonul „țărănesc” pe care îl etala cu ostentație. Completează acest fond cu pasiunea sa până la obsesie de a extrage esența, de a găsi forme laconice printr-un dialog direct cu materia din care reies noi idei.
„Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le ducem până la acel punct unde alții vor înțelege limba lor. Nu poți să faci ceea ce vrei tu să faci, ci numai ceea ce îți permite materialul.“
Brâncuşi lucra cioplind direct în material, fără a utiliza modele în procesul de creație, căutând să redea nu aspectul exterior, mimetic, al fiinţei întruchipate în materie, ci spiritul acesteia, esenţa. Filosofia sa de lucru susținea că materialul este cel care îl ghidează în realizarea unei opere, iar „materia trebuie să îşi continue viaţa naturală şi după ce au intervenit mâinile sculptorului.”
Brâncuşi s-a născut pe data de 21 februarie 1876 în satul Hobița, situat în județul Gorj, România. Părinții săi, Nicolae și Maria Brâncuși, erau țărani săraci care-și câștigau cu greu existența.
Casa în care a crescut Brâncuși era o casă tipică de țară, sărăcăcioasă în ceea ce privește utilitățile, dar foarte bogată în decorațiunile în lemn. Acestea se puteau găsi aproape oriunde, de la obiectele uz caznic și stâlpi de susținere, până la fațadă. Stilul în care au fost realizate aceste ornamente au fost primii stimuli vizuali pentru Brâncuși și cea mai timpurie formă de inspirație pentru lucrările sale.
La vârsta de 12 ani, în anul 1888, a plecat definitv de acasă și s-a îndreptat spre Craiova, oraș în care avea să trăiască zece ani, lucrând ore interminabile în cafenele și restaurante, spâlând vase și pahare sau curățând mesele. A fost și chelner timp de șase ani într-o cârciumă.
Norcul său avea însă să se schimbe în anul 1984, când găsește de lucru într-o prăvălie. La un moment dat, unul dintre clienți îl provoacă să meșterească o vioară. S-a ridicat la înălțimea provocării și a creat o vioară doar din materialele pe care le avea la îndemână în prăvălie. Un industriaș bogat, pe numele de Grecescu, impresionat de această întâmplare, a considerat că ar fi păcat ca talentul tânărului Brâncuși să se irosească și a decis să-l susțină financiar pentru ca acesta să se poată înscrie și să urmeze cursurile la Școlii de Arte și Meserii din Craiova. Un ajutor financiar foarte important, a primit și din partea Bisercii Adormirea Maicii Domnului din Craiova, ajutor care i-a permis lui Brâncuși să înceapă școala în luna septembrie a aceluiași an.
Brâncuși a absolvit cu onoruri Școala de Arte și Meserii în anul 1898. I s-a oferit posibilitatea să expună, la vârsta de 22 de ani, una dintre lucrările sale, un bust din ghips al lui lui Gheorghe Chițu, fondatorul instituției de învățământ pe care tocmai o absolvise, în Expozția Publică a județelui Oltenia, care s-a desfășurat în Parcul Bibescu.
Brâncuși ajunge în București în anul 1898, unde devine student la secția de sculptură a Academiei de Arte Frumoase, ale cărei cursuri le va urma pentru următorii patru ani. Sărăcia continuă să-i urmeze fiecare pas, fiind obligat să vândă moștenirea modestă pe care o primise de la părinți. Pentru a se putea întreține, începe să spele vase într-un restaurant situat pe strada Câmpina, din capitală.
În perioada pe care o petrece la Academie, Brâncuși este convis de un coleg, Ion Croitoru, să se înscrie ca membru în corul unei biserici. Aici învață să cânte atât în stilul Bizantin și cât cel Gregorian.
Dintre sculpturile din aceasta perioadă, Ecorseul realizat in 1902, comandat de profesorul de anatomie Dr. Dimitrie Gerota, în scopuri didactice, a fost folosit ca model de anatomie pentru mult timp în cadrul Academiei de Arte Frumoase.
Această lucrare denota o excelentă cunoaștere anatomiei. În 1903 a primit prima comandă, bustul Generalului Carol Davila, fondatorul scolii Medicale din România. In perioada școlii a obținut mai multe premii dintre care o mențiune pentru bustul Vitellius și o medalie de bronz pentru bustul Laocoon.
Lucrările realizate în această perioadă reliefează abilitățile sale tehnice și acuratețea științifică.
Brâncuși a absolvit Academia de Arte Frumoase din București în anul 1902 și, la sfatul prietenului său Dimitrie Paciurea, ajunge la München în anul 1903. În acea perioadă, orașul era centrul unor tendințe progresive în artă, care se încadrau în curentul Art Nouveau.
Aici îl întâlnește pe artistul și prietenul său Frederich Storck, care îi oferă ajutorul. Vizitează muzee, frecventează cafenelele unde se strângea elita artistică a orașului, se plimbă pe străzi și prin parcuri și își caută de muncă, însă fără succes.
Orașul german nu-l atrage, pe de-o parte pentru că nu reușește să învețe germană, iar pe de altă parte pentru că pregătirea oferită de Școala de Arte din München era foarte asemănătoare cu ceea învățase deja la București.
Așa că, într-o zi de primăvară a anului 1904, decide să pornească spre Paris.
Brâncuși sosește în Paris pe data de 14 iulie 1904. Experiența călătoriei este redată de acesta într-o manieră vie și expresivă, din care reiese că drumul parcurs a fost asemeni unui itinerariu aproape inițiatic.
Pentru început, este găzduit de prietenul său din București, Daniel Poiană, la Condorcet nr. 9, aproape de Montmartre. Acesta îi găsește și primul loc de muncă, ca spăltor de vase la Braseria Chartier. Își schimbă domiciliul de mai multe ori în următorii trei ani.
Datorită unei burse modeste, primită de la Ministerul de Arte și Educație din România, se înscrie, în anul 1904, la Ecole des Beaux-Arts unde participă, până în anul 1906, la cursurile susținuite de Anton Mercier.
În această perioadă de doi ani, Brâncuși a realizat busturi din bronz, care oglindeau încă influența stilului academic, pe care îl învățase la Academia de Arte Frumoase din București.
În Decembrie 1906, Brâncuși îl cunoaște pe marele sculptor Rodin. O etapă importantă în parcursul creator al lui Brâncuși a fost și timpul petrecut de acesta ca ucenic în atelierul lui Rodin, unde a creat sub influența sculptorului francez lucrări care purtau în continuare amprenta stilului clasic. Însă, această situație nu avea să dureze mult, Brâncuși părăsindu-l destul de curând, pentru a-și găsi propria cale și identitate artistică.
În final, despărțirea dintre cei doi a fost inevitabilă și a fost redată de Brâncuși într-o manieră aforistică: Nimic nu poate crește la umbra marilor copaci.
În anul 1907, Brâncuși a obținut prima comandă majoră, din partea unei văduve înstărite, Eliza Stănescu Popovici, pentru un monument funerar închinat soțului ei decedat. Este vorba de statuia unei fete ingenunchiate, intitulată Rugăciune, prima operă pe care a sculptat-o în stil modernist, și care reprezintă prima etapă a evoluției sale spre simplificarea formelor.
Pentru elaborarea ei, Brâncuși a folosit o tehnică pe care a preluat-o de la Rodin și care a devenit foarte populară printre sculptorii avantgardiști. Această metodă consta într-un proces de simplificare prin eliminarea părților de anatomie, în scopuri expresive.
Brâncuși a continuat să experimenteze într-o manieră discretă cu tehnica sculpturii directe, realizând sculptura Cumințenia Pământului, undeva între anii 1907 și 1908.
Un loc aparte în sculptura lui Brâncuși îl reprezintă o serie de motive a căror sursă de inspirație este lumea animală: păsări, pești, foci, pinguini, țestoase. Niciunul dintre artiștii contemporanii cu Brâncuși nu a înglobat în opera sa viețuitoare.
Motivul păsărilor ocupă însă un loc special după cum reiese din numărul foarte de versiuni realizate pe această temă, deși nu este cunoscut cu precizie, se află între 34 și 43. Alături de seria de sculpturi Doamna Pogany, aceste sculpturi oferă un exemplu elocvent al modului în care Brâncuși a parcurs drumul spre esențializarea formelor.
Anul 1913 reprezintă o nouă etapă în devenirea artistică a lui Brâncuși, care își concentrează atenția, pentru prima dată, asupra unui nou material, și anume lemnul. În acest an produce prima sa lucrare în lemn, Primul Pas.
Ia naștere un demers creator special, în care lemnul reprezintă mediul ideal care-i permite, pe de o parte, să dea viață elementelor culturale moștenite din tradiția populară românească, dar și să folosească tehnica sculpturii directe, iar pe de altă parte să valorifice latura sa practică de meșteșugar, prin realizarea de mobilier pentru propriul său atelier.
Anul 1916 reprezintă un alt moment important în biografia lui Brâncuși, deoarece marchează momentul în care se mută, la vârsta de 42 de ani, din studioul său de pe strada Montparnasse nr. 54, la noua sa adresă, Impasse Ronsin nr. 8, unde își va stabili atelierul și va locui până la sfârșitul vieții.
Brâncuși dorește să lase prin testament statului român operele din atelierul său situat pe Impasse Ronsin, însă autoritățile române refuză, motiv pentru care renunță la cetățenia română și, în anul 1952, o dobândește pe cea franceză. Atelierul și tot patrimoniul său artistic sunt dăruite țării sale de adopție.
Brâncuși moare pe data de 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani. A fost îngropat în Cimitirul Montparnasse din Paris.
Tehnica sculpturii directe ocupă un loc central în opera realizată de Brâncuși, fiind un subiect căruia cercetătorii i-au acordat o atenție sporită, aceasta reflectând o depărtare de paradgima artei clasice, al cărei exponent, la începutul secolului al XX-lea, era Rodin. Brâncuși a considerat „că tehnica sculpturii directe este calea adevărată către sculptură”.
Brâncuși pornește pe acest nou drum artistic, care echivalează cu o schimbare stilistică și tehnică deopotrivă, în 1907. Iese, astfel, definitiv de sub influența lui Rodin – care transpare cel mai clar în sculptura lui Brâncuși intitulată Rugăciunea.
Tehnica sculpturii directe este folosită pentru prima dată în realizarea seriei de sculpturi Sărutul. Între anii 1907 și 1945, Brâncuși a sculptat aproximativ opt versiuni ale Sărutului.
De asemenea, seria de sculpturi Muza Adormită reprezintă un moment foarte important în definirea stilului aristic al lui Brâncuși, deoarece reliefează, la rândul ei, despărțirea acestuia de stilul academic, printr-un proces continuu de simplificare și eliminare a elementelor figurative, dar și prin adoptarea tehnicii de direct carving, care presupune un prim pas în drumul către arta modernă.
Brâncuși a lucrat direct cu materialele sale, renunțând, spre deosebire de Rodin, la folosirea unor modele din ipsos sau lut, premergătoare sculpturii propriu-zise. Prin folosirea acestei tehinci, Brâncuși considera că materialul este cel care îl ghidează în realizarea unei opere, iar menirea sculptorului este aceea de a descoperi forma care stă ascunsă în materie.
Un rol important în adoptarea tehnicii sculpturii directe de către Brâncuși îl au abilitățile sale de meșteșugar pe care și le-a însușit în tinerețe, în urma studiilor pe care le-a efectuat în România, dar, într-o mare măsură, și datorită culturii populare care l-a modelat încă de la cea mai fragedă vârstă, lăsând o amprentă puternică asupra sa.
Aceasta se baza pe o relație nemijlocită și vie cu natura, în care arta folclorică se năștea din mâinile meșteșugarului între dimensiunea practică a obiectelor, folosite în viața de zi, și cea estetică.
Fără îndoială, Brâncuși a fost în primul rând un artist și apoi un meșteșugar, însă acest aspect al personalității sale creatoare, deși secundar, a contribuit în mod decesiv la realizarea operelor sale, ajutându-l să intre într-o legătură specială cu materialul folosit, să-l înțeleagă, pentru a găsi forma potrivită în funcție de materialul utilizat. Astfel, operele sale au depășit funcția utilitară a obiectelor specifice meșteșugăritului.
Prin felul în care Brâncuși a intervenit asupra materialului folosit la sculpturile sale, el a lăsat să se întrevadă legătura lor originară cu natura, aceasta fiind o caracteristică specifică lucrărilor meșteșugarilor populari sau a artizanilor africani.
Tehnica sculpturii directe îl pune pe Brâncuși pe aceeași traiectorie cu cea a meșteșugarului, fiind necesară, pentru a stâpâni această tehnică, o foarte bună cunoaștere a trăsăturilor materialului asupra căruia se intervine.
O altă etapă importantă în devenirea artistică a lui Brâncuși a fost folosirea lemnului pentru realizarea sculpturilor sale. Astfel, ia naștere un demers creator special, în care lemnul reprezintă mediul ideal care-i permite, pe de o parte, să dea viață elementelor culturale moștenite din tradiția populară românească, dar și să folosească tehnica sculpturii directe, iar pe de altă parte să valorifice latura sa practică de meșteșugar, prin realizarea de mobilier pentru propriul său atelier.
Considerat un pionier al modernismului, unul dintre cei mai influenți sculptori ai secolului 20, Brâncuși este cunoscut ca patriarhul sculpturii moderne. Stilul său abstract subliniază liniile geometrice simple care echilibrează formele inerente în materialele sale cu aluziile simbolice ale artei figurative.
A învățat tehnica sculpturii în lemn din cultura populară românească și arta populară, lăsându-se inspirat de lingurile de lemn, așternuturile de pat și fațadele casei, toate decorate cu semne sculptate, gravate sau cusute. Stilul acestor ornamente avea să influențeze mai multe din lucrările lui Brâncuși în viitor.
Brâncuși a fost în primul rând artist și abia apoi meșter. Totuși, acest aspect secundar al personalității sale creative a contribuit în mare măsură la realizarea sculpturilor sale, ajutându-l să stabilească o legătură specială cu materialul folosit, pentru a găsi forma potrivită în funcție de materialul pe care urma să-l prelucreze.
Filosofia lui Brâncuși este, cred eu, mai bine rezumată într-o notă de atelier pe care o citez acum:
„Patria mea, familia mea, e Pământul care se învârte. Adierea vântului, norii care trec, râul care curge, focul care dogorește, iarba verde, iarba uscată, țărâna, zăpada.” – Constantin Brâncuși
Cu aceasta, Brâncuși a traversat toate granițele și geografice și artistice și a devenit Universal.
Ca orice artist gânditor, Constantin Brâncuși face mai mult decât să pună o oglindă în fața societății; el forțează atitudini și scutură conștiințe. Cu aplecarea sa către materie și înverșunarea de a extrage întotdeauna esența – așa cum zborul este esența păsării -, cu temeinicia efortului unui țăran care are de făcut o treabă, Brâncuși exprimă cel mai elocvent acordul de cooperare între om și natură și astfel aduce argumentul artei.
Vă invităm să urmăriți conferința „Dialogurile lui Brâncuși cu Natura – forme care trimit către esența vieții”, prin care ne-am propus să aflăm care e legătura dintre dezvoltarea durabilă și arta lui Brâncuși.
Participă: Doina Lemny, muzeograf onorific la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou, Paris, Călin Dan, directorul Muzeului Național de Artă Contemporană, Teodor Frolu, antreprenor în industrii creative și curatorul expoziției „De ce ne rabdă Pâmântul?” și Dan Vezentan, artistul care a realizat expoziția.
Conferința este organizată în cadrul proiectului cultural „Este dezvoltarea unei lumi durabile un act cultural? Antipa, Brâncuși și Georgescu-Roegen”, inițiat de DC Communication, în parteneriat cu Rowmania, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, co-finanțat de AFCN, sprijinit de AQUA Carpatica și București FM.
*Colecția Radu Dumitriu
1. Brancusi working to the Endless Column, 1924-1925
Gelatin-silver print
Legs Brancusi 1957, Centre Pompidou Paris
2. Brancusi working in his studio, cca 1922
Gelatin-silver print
Legs Brancusi 1957, Centre Pompidou Paris
3. Brancusi, Self Portrait in his studio, 1922
Gelatin-silver print
Legs Brancusi 1957, Centre Pompidou Paris
4. Brancusi working by night in his studio, 1920
Gelatin-silver print
Legs Brancusi 1957, Centre Pompidou Paris
Eugen Stafie
1. Miller, Sanda. Constantin Brancusi. Reaktion Books, 2010.
2. Gale M. Brancusi: An equal among rocks, trees, people, beasts and plants. In “Constantin Brancusi: the essence of things”, London: Tate Publishing, 2004.
3. Miholca, Amelia. Constantin Brancusi’s Primitivism. Arizona State University, 2014.
4. Morand, Paul. Brancusi, exh. cat., Joseph Brummer Gallery, New York, 26 November–15 December (1926).
Online:
https://www.studiointernational.com/index.php/constantin-brancusi-the-essence-of-things
http://www.hypocritedesign.com/constantin-brancusi/
http://www.visualpast.de/archive/pdf/vp2014_0013.pdf
https://www.tate.org.uk/download/file/fid/6388
https://www.guggenheim-bilbao.eus/en/guia-educadores/unity-and-duality/
http://www.visualpast.de/archive/pdf/vp2014_0013.pdf
https://www.studiointernational.com/index.php/constantin-brancusi-the-essence-of-things