Acum aproape treizeci de ani se năștea căsuța mea din copac. Și, cu câțiva ani înaintea ei, mă nășteam eu. Era miezul verii și o dimineață limpede, după o ploaie caldă. Undeva într-un sat, undeva într-o casă o mamă năștea o fetiță.
Tot acolo s-a născut căsuța mea din copac câțiva ani mai târziu. Am construit-o meticulos, așa cum văzusem că face bunicul cu ferestrele și scaunele pe care le meșterea în atelier.
Și, cum imaginația are la dispoziție chiar mai multe instrumente decât un tâmplar, mi-a ieșit foarte bine. Era cocoțată într-un frasin înalt care îmi arăta de fiecare dată cât de tare bate vântul.
Era pătrățoasă, cu ferestre pe toate părțile, colorată, cu o scară pliantă. Înăuntru erau rafturi pe pereți și multe sertare pe care de deschideam ca să îmi vâr mâinile în mormane de pietricele, semințe, ferestre din dantelă ușoare ca vântul, cărți cu povești încă necitite.
Dar partea frumoasă este că aveam de-a face cu o casă mișcătoare. O trag încă după mine cu fire invizibile și mă urmează tăcută peste tot prin lume.
