Interviu: Nici îc data te na phenes nici îc data! – Niciodată nu spune niciodată!
În România, muzeele etnografice au puține resurse financiare și umane pentru achiziționarea obiectelor care provin din culturile tradiționale, unele dintre ele cu mare potențial de patrimoniu. Nu de puține ori, experții s-au trezit, chiar sub ochii lor, că la târgurile de meșteșugari, organizate sub oblăduirea acestor muzee, se vând obiecte ce ar putea fi clasificate drept bunuri de patrimoniu cultural – așa a reieșit în urma discuțiilor purtate la masa rotundă din prima zi a Forumului Tradițiilor Creative, ediția a-II-a.
Foto 1 Atelier de rotărie-căruțărie (sursa: Arhiva personală Radu Dumitriu)
Pentru Radu Dumitriu și soția sa, Adina Dumitriu achiziționarea obiectelor tradiționale constituie o pasiune moștenită de la tatăl lui Radu, Ion Dumitriu, pictor care a făcut parte din Școală de la Poiana Mărului, inițiată în anii 1960 de Horia Bernea, cel care a readus la viață Muzeul Țăranului Român după decembrie 1989. Ascultând intervenția lui Radu la cea de-a doua ediție a Forumului Tradițiilor Creative, 26-28 octombrie 2018, mi-am dorit să văd cu ochii mei acele obiecte pe care profesorul Vintilă Mihăilescu le descria ca extraordinare ,,în sensul în care, când te uiți la ele, nici măcar nu-ți trece prin minte care ar putea fi utilitatea lor“.
M-am urcat în mașină și la aproximativ 30 minute de București, am ajuns la casa-galerie, acolo unde Adina si Radu își expun colecția de peste 7000 de piese culese din numeroase regiuni ale țării. Casa cu un etaj adăpostește aceste obiecte, frumos aranjate, printre care se ivesc ordonat tablourile tatălui lui Radu, Ion Dumitriu, dar și ale pictorului Florin Mitroi, în încăperea unde sunt expuse câteva sute de barde și topoare desenate.
Casa este așezată și la locul ei, cum îmi place mie să spun unor spații clare, cu mesaj, care te ating și te fac să visezi. Gaston Bachelard, în Poetica spațiului, era de părere că cea mai mare binefacere a casei este că aceasta adăpostește reveria și îl protejează pe cel care visează: „Reveriei îi aparţin valori care marchează omul în profunzimea sa. […] Ea se bucură direct de propria fiinţă. Aşa încât, locurile unde am trăit reveria sunt restituite de la sine într-o nouă reverie. Locuinţele din trecut sunt în noi nepieritoare tocmai fiindcă amintirile vechilor locuinţe sunt retrăite ca nişte reverii.“[1]
Reveria mea a început odată cu casa-galerie, care m-a transpus într-o secundă, după ce am dat nas în nas cu tocătorul de fructe de la ușă, direct în casa copilăriei pe valea Bârgăului. Amintirile curgeau șiroaie, ca un factor declanșator care a deschis o lume uitată: dar asta face asta, asta am văzut-o cu ochii mei la străbunici, pe asta o folosea bunica mea… Pe câteva dintre obiecte le-am văzut în acțiune, pline de viață, rostuind viața de zi cu zi a copilăriei mele, iar visarea deja s-a instalat de la prima încăpere pe care Radu mi-o explica grijuliu: „Vino aici, că de aici se văd cel mai bine obiectele, care la ce crezi că foloseau? Hai să îți arăt ceva de excepție!“
Trebuie să recunosc că inițial mi-l imaginam pe Radu ca pe un domn în vârstă, grizonat, care a avut timp de-a lungul vieții să colecționeze cele 7000 de obiecte. Întâlnirea cu el a spulberat acest gând: are puțin peste 40 de ani și este extrem de energic. În timpul alocat interviului am aflat că tatăl lui îi lăsase o moștenire de câteva sute de obiecte (fără a include panourile cu chei, lacăte și foarfeci), iar el împreună cu soția sa au reușit în doar câțiva ani să completeze colecția până la aproximativ 7000 de piese. Ani în care au creat o rețea de căutători și culegători de obiecte tradiționale autentice românești, despre care profesorul Vintilă Mihăilescu spunea: „Radule,faptul că ai completat și dezvoltat această colecție este extraordinar: Dar faptul că ai reușit să creezi o rețea națională de resurse autentice e și mai important; ea poate fi o sursă și o resursă pentru o sumedenie de experimente viitoare. Nu au muzeele etnografice așa ceva…“
Și într-adevăr, rețeaua creată de Radu trece dincolo de relațiile pur tranzacționale, date de negocierile la sânge și foarte atente, până la botezarea copiilor „culegătorilor“ de obiecte, cum îi place să îi numească pe oamenii cu care colaborează, sau învățarea limbii romanes pentru a intra în atmosfera lumii lor speciale.
Înainte de a înregistra discuția, turul casei a durat aproximativ două ore, timp în care încercam să găsim un loc unde să ne așezăm. Faptul că deja cunoșteam o parte din funcționalitatea unor obiecte l-a făcut curios pe Radu să mă întrebe de unde mă trag, iar Bistrița a răsărit pe buze cu un zâmbet larg. Așa am ajuns să stau pe un canapei (laiță) fix din zona Bistriței, am dat drumul la întrebări și m-am relaxat, că de ce nu, mă simțeam de-a locului.
Prima întrebare a fost legată de inventarierea obiectelor, un proces destul de complex pentru atâtea regiuni, materiale și funcții, ca să nu mai amintim de numărul de obiecte. Însă colecția are logică – familia Dumitriu a moștenit aproximativ 1000 de obiecte de mici dimensiuni (lacăte, chei vechi, foarfece vechi și alte obiecte speciale care și-au găsit adăpostul în cele două ateliere ale pictorului Ion Dumitriu care a fost și fotograf, el documentând prin fotografii și diapozitive elemente tradiționale românești).
Foto 2 Canapeiul (sursa: Arhiva personală Radu Dumitriu)
Inventarierea obiectelor este destul de dificilă pentru cei doi, pentru că Radu a terminat studii de design, iar Adina este avocat. Așa că au început documentarea personală prin cumpărarea unor dicționare, cărți cu studii etnografice, însă sunt cât se poate de conștienți ca identificarea acestor obiecte este o meserie în sine, pe viitor urmând să colaboreze cu etnografi pentru această componentă a proiectului lor. În același timp se ocupă în continuare de achiziționarea obiectelor, cam 6-7 sesiuni pe an, Radu – singur sau împreună cu soția sa –, ajungând prin diverse cătune sau sate izolate. În călătoriile lor își activează rețeaua, „de țigani, că așa vor ei să le spunem“, care cunosc destul de bine importanța unui obiect, dar și istoria acestuia, ce face, cum face și de ce face. Sunt familii care ajung la a patra generație de căutători și ce l-a impresionat pe Radu sunt tocmai abilitățile de negociere și faptul că fiecare, bunic, tată sau fiu, vine cu obiectele lui, fiecare are propria negociere și nimeni nu intervine peste celălalt în proces. E o tehnică de vânzare incredibilă, fără niciun fel de școală, citesc imediat omul, au un fler care, în funcție de cum e îmbrăcat cumpărătorul sau de mimica feței, îi ajută să își dea seama dacă acestuia îi place sau nu un anumit obiect.
Este o provocare negocierea, dar mai mare este provocarea achiziționării acestor obiecte, astfel încât ele să nu mai plece din țară, să fie arse sau uitate în indiferență. „În ultimii 28 de ani, la nivelul instituțiilor statului, prea puțini au avut viziunea ca aceste obiecte să fie salvate, gestionate sau să se întâmple efectiv ceva cu ele“, îmi spune Radu cu revoltă, căci în continuare ies sute de tiruri cu obiecte specific tradiționale din țară, nu cu aceeași frecvență ca acum 10-15 ani, însă nu îi întreabă nimeni nimic la graniță sau dacă sunt întrebați lucrurile „se rezolvă“.
După o scurtă pauză, trece brusc la un exemplu legat de opera din Copenhaga, care a fost construită datorită unui parteneriat public-privat, în care primăria a adus terenul, iar un investitor, unul dintre cei mai mari transportatori maritimi, a donat 500 milioane euro pentru ridicarea clădirii. „Păi în România când ai să vezi așa ceva? Oamenii cu bani sunt prea puțini deschiși la zona asta, iar generația pentru care mecenatul era o componentă esențială a murit în pușcărie în anii ’50-’60. Oamenii de afaceri de după ’89 nu au activ acest simț, el este unul care se moștenește și se crește. Este important ca oamenii care au putut dezvolta afaceri de succes să se implice și în proiecte culturale majore. Mai mult, voluntariatul în domeniul cultural este și el un element vital, cred că oamenii ar trebui să conștientizeze că proiectele culturale au nevoie de voluntari și oameni pasionați care să contribuie personal.“
Totuși, îl întreb pe Radu ce urmează să se întâmple cu obiectele din colecție. Chipul i se înseninează, pentru că are un plan! Își dorește să înființeze un centru de artă. Sublinează încă o dată că nu va fi un muzeu etnografic și că îmi va dezvălui doar o mică parte, pentru a nu strica surpriza. Astfel, centrul de artă va fi la București, „unde vom expune obiecte tradiționale, în paralel și în contrast cu opere de artă vizuală. Principala componentă a centrului va fi expoziția permanentă, acolo unde obiectele tradiționale vor prinde viață cu ajutorul unor instalații cinetice“. Unele obiecte vor deveni un mare instrument muzical, altele vor suna în diverse maniere, altele vor fi așezate într-un mod aparte, iar aici inevitabil mă gândesc la exemplul cu răzătoarea de sfeclă care, pusă cu dinții în jos, a ajuns obiect de artă. Sau la „cricul țărănesc care poate sta în orice muzeu de artă modernă fără probleme“. Bineînțeles, expoziția permanentă este mult mai complexă, Radu mi-a povestit despre seriile de diverse obiecte cu care vrea să realizeze compoziții, despre „camerele tematice“ în care vor fi expuse, împreună cu tablouri și alte lucrări de artă vizuală, dar aspectele acestea vor fi dezvăluite în timp.
Centrul de artă va avea de asemenea o a doua componentă importantă, anume expozițiile temporare, probabil două expoziții pe an, unde vor invita artiști vizuali să își expună lucrările și să abordeze dintr-o perspectivă ludică obiectele tradiționale din colecția centrului. Aici va intra inclusiv redefinirile unor obiecte, iar Radu mi-a povestit cum a ținut un mic curs studenților de la design despre ce înseamnă obiectul de design transformat și despre cum evoluează un obiect util. În ceea ce mă privește, conexiunea cu tradițiile creative s-a produs imediat – poate ar putea exista chiar expuneri ale membrilor comunității România Tradițiilor Creative în noul centru de artă.
Inevitabil încep să vizualizez spațiul la rândul meu, obiectele în legătură, sunete, culori și curiozități și realizez că deja centrul de artă are o poveste: am plecat de la documentarea terenului, ne-am uitat împreună pe albume de fotografii cu sursele lor de obiecte, de documentare a deplasărilor în cătune sau târguri și am ajuns la viziunea lui Radu a unui spațiu care transmite povestea obiectului, fără etichetă, unde comunicarea către vizitator va fi adaptată noului tip de privitor, prin tehnici de realitate augumentată, tablete sau smartphone-uri. Pare un univers complex, care ne conectează cu o lume veche, dar proprie nouă oamenilor și ne întrebăm curioși: „Care va fi următorul pas?“
[1] Gaston Bachelard, Poetica spațiului, traducere din franceză de Irina Bădescu, Pitești, Paralela 45, 2003, p. 38.
Autor: Oana Perju
