„Creșterea înseamnă a produce mai mult. Dezvoltarea, a produce altfel”.

Nicoale Georgescu-Roegen

Cuprins: Context, Viziune, Justificare și principii generale, Scurt istoric, Manifest, Domeniile tradițiilor creative, Proiecte/produse/expertiză

CONTEXT

  • În context mondial, ne îndreptăm, probabil, spre a treia revoluție industrială (a patra după unele interpretări).

Asistăm la extinderea unui „spațiu digital” controlat tehnologic și la generalizarea unei producții și a unor servicii de masă realizate de cât mai puțini pentru cât mai mulți. După „macdonaldizarea” societăților (Ritzer, 1993), a urmat robotizarea și digitalizarea acestora. De la agricultură la cultură, oferta de piață tinde să fie monopolizată de această concentrare de forțe și mijloace de producție de natură să genereze o nouă categorie socială: „clasa oamenilor inutili” (Harari, 2016).

Deși încă departe de aceste standarde, România se va confrunta cu aceste tendințe.

Pe de altă parte, există însă o „mare diviziune economică” (Pambuccian, 2016) în care se dezvoltă și o tendință opusă, de personalizare a ofertei de piață, centrată pe „autenticitate” (Taylor, 1992) și „economie a experienței” (Pine și Gilmore, 1998). În aceasta sunt antrenați, dimpotrivă, mai mulți producători pentru mai puțini beneficiari, dispuși să plătească însă mai mult pentru satisfacerea dorințelor lor.

În această privință, potențialul României este unul considerabil, oferta fiind însă total neorganizată și neeficientă.

  • În context european, România are cea mai mare populație rurală și agrară și poate fi considerată una dintre cele mai longevive societăți țărănești de pe continent.

Pe de altă parte, începând cu comunismul și mai ales după căderea acestuia, ritmul de modernizare și schimbare socială a spațiului rural a fost unul extrem de accelerat, transformând România într-o „societate post-țărănească” (Mihăilescu, 2008), cu o moștenire țărănească încă vie, dar și cu o dinamică haotică de dezvoltare, de natură să distrugă rapid această moștenire.

În mod particular, întârzierile economice ale României au făcut ca natura și relațiile cu natura să păstreze un potențial ecologic încă puțin alterat, handicapul economic devenind astfel în zilele noastre un potențial important de dezvoltare durabilă a țării. Este ceea ce sugera, încă din 1971, economistul român Nicolae Georgescu-Roegen prin ideea sa de „bioeconomie”, care se află la baza variantelor actuale de eco-economie, economie circulară sau economie a descreșterii.

În lipsa unor acțiuni concentrate, atât această moștenire culturală, cât și acest potențial de dezvoltare riscă însă să se piardă.

  • În context național, o serie de astfel de inițiative, izolate, individuale sau de grup, au început să apară în ultima vreme în întreaga țară.

Cele mai vizibile sunt cele din domeniul agro-alimentar, constând în recuperarea și promovarea unor „produse locale”.

Tot aici intră însă recuperarea, îmbunătățirea și promovarea unor produse medicale și cosmetice bazate pe cunoștințe și rețete tradiționale, reciclarea unor materiale de construcții precum chirpiciul sau șindrila în arhitectura ecologică, reluarea și adaptarea la condiții de piață a unor meșteșuguri tradiționale, tendințele de design vestimentar inspirate din materiale și motive populare sau reintroducerea în circuitul industrial a unor plante precum cânepa, cu veche istorie în cultura țărănească și mare potențial economic în prezent.

Toate aceste registre constituie contextul general și particular al (re)lansării unui domeniu vast și fertil de „tradiții creative”, de natură să valorifice un potențial național existent, dar încă sub-evaluat. Legatura pragmatică dintre comunitate și resurse naturale, dincolo de componenta cultural-identitară, readuce în actualitate soluții de reziliență și dezvoltare locală durabilă încă neexplorate.