Duminică, 28 octombrie, The Ark, București
Educația privind patrimoniul cultural
Vorbitori:
Mircea Florian , prof. Asoc., dr.h.c., dr. Președintele Fundației Mircea Florian
Alexandru Andrășanu, lector dr.ing., Facultatea de Geologie și Geofizică, Universitatea București
Adriana Scripcariu, Școala de la Piscu
Ana- Maria Goilav, Școala de la Bunești
Teodor Frolu, vice-președinte al Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23
Cosmin Bădelnița, Hemp House Holding
Cristian Pelivan, manager proiect Patrimoniu pentru încă un secol, Institutul Național pentru Cercetare sș Formare Culturală
Mircea Florian a abordat subiectul din perspectivă muzicală și a vorbit despre utilitatea practică a tulnicului, care inițial a fost folosit ca instrument de comunicare și/ sau semnalizare, ca mai apoi, ușor, ușor să fie înlocuit de apariția telfoanelor, mobilelor sau internetului. Prin intermediul tulnicului se putea transmite diverse chemări – chemarea drăguțului, plecatul/venirea animalelor, prezența vreunui pericol și astfel instrumentul avea o utilitate practică ce ținea de cotidianul oamenilor din zona Apusenilor.
Interesul d-ului Florian a fost să utilizeze tulnicul în munca sa în calitate de compozitor, însă avea nevoie să lucreze cu oameni la fel de pasionați ca el și care cunoșteau capacitățile instrumentului. În această explorare a ajuns la comunitatea de romi din valea Arieșului, care încă mai știu să construiască acest tip de tulnic. Pe măsură ce se înainta în această călătorie, d-l Florian a conștientizat nevoia unei școli care să completeze contextul și care să ducă mai departe instrumentul, însă obstacolul cel mai mare a fost dat de modul în care tinerii, cu interese atât de diferite, ar fi putut fi atrași în acest joc. Astfel s-au început colaborarea cu Dj Vasile și Andrei Dinescu, care au demonstrat că sunetele date de tulnic pot fi integrate în muzica actuală.
Școala lui Mircea Florian învață tinerii istoria instrumentului, tot ce ține de construcția lui, plecând de la alegerea lemnului, preparare și producere a instrumentului în sine, împletite cu vizite de studiu la meșteri în ateliere. În viziunea sa, Mircea Florian consideră că de abia după ce acest proces este atins se poate spune că această știință este integrată în așa zisa new technology, unde dimnesiunea contemporană este în tandem cu cea a viitorului.
Pentru Cosmin Badelniță, nevoia l-a adus în fața tradiției. A plecat de la dorința de construi o casă de tip ecologic și a realizat că de fapt cânepa crease un ecosistem în jurul ei – în anii 50-60 multe din gospodării aveau un petic de cânepa, care a plecat dintr-o nevoie de ordin material, alimentar (uleiuri, semințe), vestimentar (fibre). Însă din anii 60 și pînă acum ce s-a întâmplat? Restricțiile impuse de UE au interzis producerea și cultivarea cânepei, intrând sub incidența substanțelor halucinogene, dar și a modalității de promovare negativă prin intermediul mass-media. Însă aceste aspecte nu l-au oprit pe Cosmin să nu continue săpăturile și să demonstreze, atât autorităților diversitatea tipurilor de cânepă, precum și intențiile lui de cultivare. După o muncă perseverentă acesta a reușit să cultive cânepa în regiunea Sucevei, să participe la cât mai multe atliere și dezbateri cu privire la beneficiile fibrelor de cânepă și să devină astfel un avid susținător al diversității întrebunințărilor date de această plantă (de la cele medicinale, furajere sau farmaceutice, până la cele alimentare sau vestimentare).
Adriana Scripcariu a adus în fața publicului larg, o altă abordare și anume cea dată de Școala de la Piscu, ce se află într-un vechi centru de olari, la aproximativ 36 km de București. Acest dat al satului a fost preluat prin intermediul școlii, de la cercetare etnologică și antropologică pînă la preocupări ce țin de design și tehnici contemporane. Însă în tot acest amalgam componenta educțională a rămas un element constant și important, prin care copiilor să le fie insuflate respectul și dragul față de meșteșug. Îmbucurător este faptul că inclusiv sistemul educațional a început să arate o adevărată preocupare față de aceste subiecte – fie profesori care fac vizite de studiu cu elevii la Piscu, fie caiete care să sprijine elevii, dar și profesorii în înțelegerea elementelor de patrimoniu, materiael educaționale specifice Școlii de la Piscu, unde se prezintă patrimoniul UNESCO din România (material, imaterial etc) și care a intrat deja în curricula a 20 de școli din țară interesate de subiect (București, Slobozia, Suceava etc). Caietele sunt construite ca niște materiale de investigație și explorare, unde profesorii devin conducători de echipe, un fel de antrenori ai copiilor în a decoperi informațiile din aceste materiale. Mai mult, există o propunere de curriculă la nivel național, însă aceasta trebuie să intre în procesul de diseminare și feed-back din partea celor care o prezintă la clasă, iar perspectiva este de a o introduce măcar în programele opționale avizate.
Alexandru Andrășanu a prezentat Geoparcul Dinozaurilor ca parte din patrimoniu UNESCO, dar și abordarea integrată pe care acest parc o presupune o dată cu multidisciplinaritatea într-un teritoriu – existența unor valori de patrimoniu material și imaterial, dar și existența unor situri geologice, arheologige sau prezența comunității locale. Astfel, geoparcul a adus toate aceste lumi laolată, de la resursele naturale existente, până la prezența așezămintelor omenești în jurul acestor resurse (de sare, de minereu de cupru, de petrol sau minerale rare în prezent etc).
Moștenirea relevantă pentru Alexandru Andrășanu este tocmai dialogul omului cu pământul, care duce de la cunoștințele omului în realizarea diverselor obiecte, precum oalele de lut de la Piscu, până la valoarea socio-economică a acestora, contribuind astfel la o redefinire a materialului în context. Geoparcul pune în comun diversele interese ale diverselor grupuri, le aduce într-un context firesc, de la istoricul locului, până la tipul de locuire al oamenilor, construind și întărind în acest fel identitatea, care mai apoi să ducă la crearea unui brand pentru o viziune de dezvoltare teritorială. Din această perspectivă, geoparcul în 2015 a devenit program UNESCO, care a atras rețele, dar a devenit și un important spațiu pentru cercetare, educație și cultură.
Geoparcul, în parteneriat cu UNESCO, a permis dezvoltarea unui teritoriu, iar în acest context, educația reprezintă elementul transversal. Din experiența proprie, intrarea în Țara Hațegului, dar și în comunitate s-a făcut prin intermediul școlii. Astfel, Geoparcul Țar Hațegului reprezintă un teritoriu cu peste 8 sate, abordat integrat, unde Universitatea București a fost inițiatoarea acestui program, început în 2000. După 4 ani de studii interdisciplinare și în urma rezultatelor obținute a fost propus un manual despre natura din Țara Hațegului (cu CD, fișe de observații, propuneri de proiecte etc), dar și despre tradițiile locale, realizat în parteneriat cu Muzeul Țăranului Român și care s-a predat în școlile din Țara Hațegului pe o durată de 3 ani.
Pe lângă aceste manuale, s-a reușit crearea unei rețele educaționale Edu Geo Parc, care include în 2018, 8 cluburi Geo exploratoriil a nivel de școală primară. Mai mult, copii și tinerii din Țara Hațegului sunt implicați în programul de voluntariat, dezvoltat apoi în Ambasadorii Geoparcului, unde 200 de tineri au avut parte de formare, iar 40 dintre ei sunt încă activi. Astfel programul de recrutare și formare a fost inițiat în 2015 în parteneriat cu liceul din Hațeg și în fiecare an aproximativ 14-15 ambasadori reprezintă vocea Geoparcului la nivel județean și internațional, prin participarea la diverse conferințe, expoziții și evenimente internaționale.
Geoparcul are valoare și standardele impuse de rețea, prin evaluare și revalidare, iar specificul locului este încurajat. În 2017 au devenit exemplu de management în cadrul UNESCO Veneția, iar la Torino s-au pus bazele unei promovări și colaborări între siturile locale cu cele din Țara Hațegului.
Cristian Pelivan, a vorbit despre campania de conștientizare a tinerilor cu privire la importanța protejării elementelor de patrimoniu și în acest sens s-a realizat un manual digital, un produs interctiv prin care elevii să devină interesați de patrimoniu cultural. Acest manual este însoțit totodată de o aplicație care se folosește de tehnologia realității augumentate. Practic, tinerii vor putea utiliza aplicația în a face o serie de graffiti-uri într-o realitate virtuală, funcție ce le va permite și conștientizarea că asemenea acțiuni în viața reală de fapt reprezintă acte de vandalism.
Pentru acest proiect s-a realizat o cercetare sociologică pe aproximativ 940 de tineri, prima cercetare de gen din România pentru a înțelege ce sunt obiectele de patrimoniu și care este importanța acestuia. Există și o miniserie de documentare legate de patrimoniul imobil, prin care se arată mai clar ce se întâmplă, care este influența clădirii în cauză, povestea din spatele clădirii de patrimoniu.
Prezentare Școala de la Piscu – înfrățirea satelor Piscu și Țigănești
Vorbitori : Adriana & Virgil Scripcariu
Soții Scripcariu au ajuns la Țigănești deoarece acest sat din Republica Moldova avea destul de multe elemente asemănătoare cu împrejurimile de la Piscu, dar cel mai important la Țigănești se făceau jucării din lut și este sat de olari, la fel ca Piscu. În cadrul proiectului s-au făcut o serie de vizite în Basarabia, dar și o tabără de patrimoniu în Țigănești sau o vizită de studiu a copiilor la Piscu. În urma acestor vizite și schimburi s-a configurat realizarea unui muzeu al patrimoniului cultural de la Țigănești, ce a fost construit într-un spațiu al școlii vechi din sat, care până în luna ianuarie a acestui an a reprezentat spațiu de depozitare. Lucrările la muzeu au fost inițiate și se poate spune că spațiul este un muzeu în devenire, care a închegat un concept, un ambient și reprezintă un spațiu deschis , către educație, ce poate fi vizitat atât de copiii din zonă, dar și de turiști, care în viitor, de ce nu, să permită o reluare a meșteșugului. (încă mai există femei care știu să facă figurine din lut, însă din păcate olarii care mai cunosc meșteșugul nu mai pot lucra). Scopul este ca acest spațiu să devină unul sustenabil pentru comunitate, unde aceștia să se regăsească și să fie implicați.
În realizarea muzeului, implicarea a venit din sprijinul primit din partea copiilor în rolul lor de ghizi prin camerele muzeului, dar și din partea autorităților locale care au văzut acest muzeu ca o oportunitate pentru comunitate. Bugetul utilizat a fost minim, iar creativitatea a fost una extrem de importantă în finalizarea lucrărilor
Prezentare Harta cânepii – Asociația Mânecă din Cânepă[1], Sustainable Life
Vorbitori: Gabriel Moncea, vicepreședintele Aociației Sustainable Life și managerul aplicției Harta Cânepii
Sustainable Lifestyle a fost fondată în 2015 cu scopul de a promova beneficiile producerii și utilizării cânepei , atât ca fibră, care este foarte rezistentă, nu are nevoie de ierbicide sau pesticide și poate pregăti solul pentru altă cultură, dar și ca biocompozit (cânepa amestecată cu diverse rășini poate da bioplastic utilizat inclusiv în piese de mobilier sau panouri de mașini cum fac cei de la BMW spre exemplu) sau izolații pentru casă, pereți etc., cărămizi, panouri din lemn.
În cadrul Forumului Tradițiilor Creative, s-a prezentat în premieră Harta Cânepii, care localizează și identifică diverșii producători din România, apoi Republica Moldova, iar în viitor se dorește a fi o platformă care să conțină informații la nivel mondial.
Filtrele permit identificarea producătorilor în funcție de
– domeniile de activitate (producție, distribuție , import-export, activități culturale sau alte inițiative)
– industrii (agricultură, nutriție și alimentație, producători și distribuitori de produse cu caracter medical, cosmetice, construcție și textile)
– produse (semințe, rădăcini, uleiuri, ceaiuri etc)
– consultanță și alte servicii
– evenimente (ateliere, seminare, conferințe, expoziții, festivaluri și muzeul etnografic Poarta de Sub Feleac)
– arhitectură
– design vestimentar
În loc de concluzii
Concluziile Forumului au ținut foarte mult de sfera de aplicabilitate a ideilor dezbătute și au venit cu propunerea formării unui grup de acțiune locală de tradiții, care să corespundă cu modul de funcționare standard al unui GAL. Propunerea activă din partea moderatorului și inițiatorului comunității România Tardițiilor Creative, Teodor Frolu a venit în scopul realizării până la sfârșitul anului a unui program în care să se regăsească experiența tuturor celor prezenți la masă, dar și soluții pentru problematicile întâlnite și care să plece de la:
- abordarea tradițiilor creative din perspectiva creării unui ecosistem, care să aibă la bază modelul de dezvoltare locală dat de infrastructura geoparcurilor
- găsirea rostului, cu cele două dimensiuni – să dai o valoare pragmatică tradiției din perspectivă modernă și de viitor, prin intermediul inovației, însă prin păstrarea elementului identitar, fie că e patrimoniu material, fizic sau un meștefug o tehnică, o plantă precum cânepa etc. Acestă dualitate pe deoparte permite inovarea și dă sens și rost, prin stimularea zonei de creație nouă, dar în același timp îți dă un argument și crește valoarea elementului identitar de la care s-a pornit inițial.
- în toate acțiunile comunității România Tradițiilor Creative, fie educatiev, de conștientizare etc, să se găsească și elementele ce țin de mândria locală, care vine la pachet cu responsabilitatea și dorința de a proteja. Sunt mândru, dar responsabil de ce am moștenit și vreau să transmit mai departe.
În același timp, este nevoie să recuperăm, să punem degetul pe acele lucruri importante și esențiale care definesc un loc cu tot cu povestea lui , dar și să ținem cont de nevoia de inovare și creativitate care să ne aducă în secolul XXI. Prin instrumente actuale, fie că sunt mobilul, internetul sau tehnologiile ce țin de realitate augumentată, tradiția să nu apară ca o ruptură, ceva din trecut la care ne uităm nostalgici, ci să devină resursa noastră actuală necesară peste ani, dacă este folosită inteligent în prezent.
