Vintilă Mihăilescu
Oferta tehnologică crește cu o viteză mult mai mare decât posibilitatea asimilării ei de către presupușii săi beneficiari: este un lucru deja cunoscut, dar încă nerecunoscut de către majoritatea dintre noi. Oferta tehnologică este de asemenea atât de bogată și de variată încât invită la lene: totul e „la o distanță de un click”, după cum ne-am obișnuit să spunem. Toate acestea au în spate nu doar resurse materiale, ci și o mare capacitate de inventivitate. Și totuși, ceva lipsește: creativitatea. Acea creativitate care (re)apropie „invențiile” de oameni, consumul de plăcere, utilitatea de rost.
Această „lipsă” este resimțită cu atât mai mult cu cât piața este mai saturată, cu cât oferta este mai bogată și, corespunzător – deși aparent paradoxal – individul este mai singur în postura sa de consumator răsfățat. Și astfel apare, ca totdeauna în istorie, o ofertă alternativă care să domolească lipsa resimțită: în cazul de față, au apărut creativii, care nu se mai simt bine în pielea lor de producători sau consumatori de invenții, ci au nevoie (și) de altceva, vor altceva și deci… crează altceva. Să nu ne iluzionăm: nu sunt mulți, dar sunt tot mai mulți și pe cale de a deveni o masă critică și în societatea noastră. Ar fi ridicol să facem o listă a domeniilor de „creativitate”! Aceasta se investește în te miri ce și nu știi când. „Industriile creative” sunt doar cea mai cunoscută etichetă, care încearcă să administreze un domeniu cu granițe vagi și pe care nu-l stăpânește.
Iată că au apărut acum și „tradițiile creative”! Astea ce-or mai fi? – se pot întreba mulți (și s-au întrebat unii la recentul Forum al Tradițiilor Creative care a avut loc la Muzeul Țăranului Român). Cel mai bun răspuns este o scurtă trecere în revistă a ceea ce s-a petrecut pur și simplu la acest Forum. Iată deci un „reportaj” de la fața locului:
*
– E frumos, dar…la ce folosesc?… – o întreabă un vizitator pe Victoria Zidaru, privind la minunatele straie de in și cânepă expuse de aceasta.
Într-un fel, această derută a fost miza Forumului desfășurat la Muzeul Țăranului: „out of the box”, ca spun așa, „tradițiile creative” fascinează, dar, în primul moment, derutează, căci nu mai sunt ceea ce „am apucat”. Poate nu este întâmplător astfel că cei mai entuziaști vizitatori au fost… străinii; iar cei mai interesați au fost cei care știau deja câte ceva despre acest subiect… Era firesc, era previzibil, a fost prevăzut: această primă ediție a fost doar un semnal de adunare a unei mișcări deja începute de-a lungul țării, dar care își va arăta roadele de abia peste vreo zece ani. De asemenea, doar faptul că acest Forum a reușit să adune o foarte mare diversitate de domenii într-un număr redus de standuri este o dovadă bine venită că asemenea inițiative nu sunt o mână de utopii individuale, ci există deja o colectivitate considerabilă, care așteaptă să devină comunitate.
Până atunci, la ce folosesc totuși „tradițiile creative”?
În primul rând, la îmbogățit moștenirea, e simplu! Ceea ce, mă rog, s-a întâmplat tot timpul de-a lungul istoriei, dar atunci când „tradițiile” riscă să „încremenească în proiect” iar lumea este într-o tot mai rapidă prefacere, un plus sistematic de creativitate pare să fie necesar pentru a le (re)da viață – și rost – în actualitate. Desigur, ca să ai ce să îmbogățești, trebuie mai întâi să păstrezi: conservarea și protejarea de „profanatorii patrimoniului” (tot mai mulți, din păcate) sunt primul pas, indispensabil în acest demers. Dar chiar și aici este nevoie de o minimă creativitate pentru a fi o moștenire cu rost, o conservare și nu o confiscare de către unii preoți prea zeloși ai cultului strămoșilor. Al doilea pas, complementar, este cel de valorificare, de în-zestrare a viitorului. Tradițiile nu au voie să devină un cult al trecutului, monopolizat de patrioții neo-Cântării României, ci trebuie să fie o cultură vie, care crește din ea însăși – și, da, care produce dezvoltare! Combinația strategică a acestor laturi complementare, a conservării și a valorificării poate fi ilustrată, de pildă, prin parcursul acțiunilor desfășurate de Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 în Delta Dunării, între muzeul lotcii și pesca-turismul cu canotca.
În al doilea rând: foloasele sunt mult mai multe, căci și tradițiile sunt mult mai diverse decât ne-am obișnuit să la catalogăm. Există astfel, mai întâi de toate, moștenirea pământului. Creativitatea constă aici, mai întâi, în a păstra și feri această „zestre a pământului”, cum o numea Nicolae Georgescu-Roegen, părintele bio-economiei, de „dăunătorii” săi umani. Conservată, această zestre își arată apoi uriașul său potențial de foloase, de la bio-agricultură și industrii verzi, la ecosistemul deltaic de care se preocupă cei de la DeltaCraft și de la Asociația Ivan Patzaichin sau cel al geoparcului UNESCO din Țara Hațegului, banca de semințe țărănești a celor de la Eco Ruralis și Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Suceava sau simplii „arbori bătrâni” ocrotiți de Florin Ghenade. Un bun exemplu îl constituie și „tradițiile și tranzițiile fânului”, păstorite de către cei de la MȚR și Asociația Transhumanța: cea mai mare bio-diversitate pastorală încă existentă în Europa poate alimenta apoi o mare diversitate de produse lactate încă ne-exploatată, dar și un „peisaj cultural al brânzei”, cum ar spune Bogdan Iancu. Ceea ce deschide alt capitol de foloase: cel al peisajelor culturale, al redescoperirii și reinvestirii locului și localului în bogăția lor culturală, economică și identitară. Mai departe, această refacere a localului permite gama tot mai largă de produse tradiționale, locale și/sau ecologice și modalități diverse de producere și valorificare a acestora, de la My Transylvania, care a reușit să impună zona Sibiului ca Regiune Gastronomică Europeană 2019 sau campaniile ADEPT în Târnave, la Deltaica în Deltă sau Carrefour în Cooperativa Vărăști de lângă București; și de aici înapoi la educație și la liceele agricole revitalizate ca HUB-uri locale de dezvoltare de către World Vision, CRPE și Romanian-American Foundation.
Complementar, există evidenta moștenire istorică, pe bună dreptate regina balului, dar care este prea adesea ideologizată patriotard și redusă la popular și monumental. Or, există și tradiții urbane, și tradiții industriale, și tradiții intelectuale legate de valorificarea „zestrei pământului”, nu doar de „cultura înaltă”. Și, din nou, e bine ca această conservare să fie „creativă”, precum în cazul Palatului Cultural din Blaj, de pildă, și nu distructivă, ca în cazul cetăților de la Râșnov sau Deva. În acest sens, „ghidurile pentru încadrarea în specificul local din mediul rural” elaborate de grupul OAR Rural sunt de o extraordinară utilitate.
Urmează o uriașă moștenire de materialități, de o extraordinară plasticitate creativă, de la lutul devenit cob în clădirile Ilenei Mavrodin sau șindrila caselor lui Mihai Nuță, la lâna celor de la Oaia primordială și de aici la cânepa celor de la Mânecă din Cânepă sau Fabrica de uleiuri de cânepă de la Salonta, singura de acest gen din Europa. Evident, această moștenire merge mână în mână cu moștenirea de savoir faire, a unor tehnici artizanale mai mult sau mai puțin pe cale de dispariție. Preluate și adaptate, acestea pot depăși însă cu mult aplicațiile lor „tradiționale”: pot deveni, prin conlucrarea dintre meșteșugari locali și designeri, „honest goods” ca în proiectul Pro Patrimonio de la Câmpulung Muscel sau colecția cu rădăcini săsești „Soxen 2.0” a celor de la KraftMade, „semne cusute”, ca la Ileana Corduneanu, brâie inedite ca cele ale grupului Brâu pe brâu, mobilă inedită de lemn ca acea de la Șezi, ba chiar pot intra în plină eră digitală prin „handmade by robots” (mulțumim lui Dan Perjovschi pentru accesul la dreptul de autor pentru această edificatoare sintagmă) a celor de la Sâmburi digitali.
Toată această diversitate de tradiții creative în mers, care a generat deja sute și sute de proiecte realiste și realizate (cu greu, ce-i drept…), ar putea fi clasificată în trei mari direcții: a) tradiții creative de produs (opera unor creatori individuali sau instituționali, dedicată pieței); b) tradiții creative artizanale (reanimarea unor tehnici pe cale de dispariție și utilizarea lor dincolo de produsele pentru care au fost destinate inițial) și c) tradiții creative comunitare (pornite din comunitate și dezvoltate în, prin și pentru comunitate, cu intervenția bine temperată a unor experți externi). Nu există, desigur, o departajare netă între aceste categorii, în multe cazuri ele combinându-se în fel și chip sau trecând de la una la alta. În ordinea foloaselor, ultima categorie este însă cea mai complexă – și este tot mai bine reprezentată: numeroasele școli de vară, din medii mai ales rurale, ale arhitecților și designerilor, la care încep să se adauge și specialiști din alte domenii, adevărate noi „școli de meserii” precum cea de la Țibănești (Batem fierul la conac), dedicate familiarizării cu tehnici „tradiționale” indispensabile renovărilor, dar și utile mai departe pentru diverse „inovații”, inițiative educative dintre cele mai diverse precum Școala de la Piscu, Școala de la Bunești, Școala de privit acasă inițiată de Ștefan Câlția la Șona sau Lada de zestre a Fundației i.u.g.a., la mobilizarea comunitară urbană a celor de la Green Mogo(șoaia) sau a Mănășturului de către cei din Colectiv A, economia socială a celor de la Meșteshukar ButiQ sau, incipient, a Brutăriei sociale MamaPan și până la campaniile de advocacy inițiate de cei de la Fundația ADEPT sau Asociația Ivan Patzaichin – căci toate aceste proiecte se lovesc adesea de o legislație limitativă ce trebuie schimbată!
Nu în ultimul rând însă, tradițiile creative sunt și un mod de a lupta cu tradițiile populiste ale „ducks descending from trucks”. Ele provin din – și capătă astfel o valență adesea neglijată de – „rezistență civică”, de luptă politică împărtășită cu artiști individuali sau federați în jurul Fabricii de Pensule de la Cluj, de pildă. Tradițiile creative nu sunt, desigur, o opoziție, dar constituie deja, în mod cert, o poziție!…
Toate acestea ilustrează – și transformă în realitate – un concept-lozincă: ecologia patrimoniului. Tradițiile creative sunt bune și bine venite în orice formă, începând cu cele individuale și de piață. Dar ele se pot transforma în reale strategii de dezvoltare doar dacă privesc lucrurile în ansamblul lor, făcând legătura nu doar între trecut și viitor, ci și între natură și cultură, global și local, producție și piață, acoperind tot drumul de la educație la legislație și, bine înțeles, de la conservare la valorificare. Încă relativ puține în prezent, dar crescând exponențial în ultimii ani, aceste inițiative pot ajunge la o masă critică de natură să alimenteze un adevărat „proiect de țară”.
*
„Tradițiile creative” nu sunt „industrii creative”, evident. Dar se înrudesc cu acestea… Ele nu sunt nici „meșteșuguri. Dar se înrudesc și acestea… Indiferent de profesiile și interesele unora sau altora, de istoria proiectelor lor, „creatorii” din acest domeniu nu se înscriu nici în industrie, nici în artizanat. Ei au devenit antreprenori, uneori chiar fără să o știe și fără să-și propună așa ceva. Crează ce le trece prin cap, dar, pe lângă bucurie, coeziune socială, „empowerment” și alte foloase sociale, crează și locuri de muncă! Este, începe să fie o piață alternativă…
Articol semnat de Vintilă Mihăilescu pentru cel de-al doilea volum „Noii industriași, creativii”, un material resursă lansat de Formare Culturală prin editura Postmodernism Museum. Volumul conține studii de caz, interviuri, opinii și cercetări dedicate industriilor culturale și creative din România.
